Sometimes is too late to apologise,

Never forget that we all have only one life !

Imbatranesc …  

Shi m-am saturat sa aud mereu / in fiecare zi ca cineva a murit, m-am saturat sa vad oameni saraci, copii flaminzi la toate colturile de strada, m-am saturat sa vad ca nu mai exista iubire si omenie, nu mai exista nimic frumos de care sa te poti bucura, au disparut sentimentele, compasiunea si a ramas doar interesul pentru propria persoana / familie. 

Stiu ca poate sunt un pic prea pesimista dar asta este cea ce vad in fiecare zi oriunde as merge shi ma gandesc la clipele fericite din copilarie cand uitam cat este ceasul shi in ce data suntem pentru ca nu simteam problemele parintilor si pentru ca singura mea grija era sa ma joc shi sa nu-mi supar parintii. Acum copii mor din cauza unor boli pe care numai cei batrani le aveau atunci cand eram eu copil, astazi copii se nasc parca mai maturi, mai batrani si sunt parca pedepsiti de soarta sa se nasca si sa se chinuie … 

Uneori imi doresc ca Bunica mea cea blanda, cea care de fiecare data gasea rezolvare la orice necaz shi prin intelepciunea ei ma ajuta sa trec mai ushor peste orice obstacol sa fie langa mine sa ma invete ce este bine shi ce este rau, sa ma invete sa supravietuiesc in jungla in care traiesc zi de zi.

Din pacate Bunica mea nu mai traieste dar stiu ca este undeva shi ma priveste shi este mindra ca a reushit sa ma educe shi sa ma invete atat cat a putut sa fiu un om bun, sensibil, altruist si generos.

Mai sunt cateva zile bune pana cand voi implinii 29 ani si varsta asta ma gaseste sanatoasa si cu multe motive pentru care sa fiu recunoscatoare lui Dumnezeu dar si cu multe poate prea multe motive de tristete si amaraciune care apasa pe sufletul meu … 

Pentru ca …

Aud mereu ca cineva foarte tanar a murit (din cauza unei boli, a unui accident, sau din cauza ca nimeni nu isi gasea timpul necesar sa-i asculte problemele), oare cati dintre noi se gandesc la problemele celor pe langa trec zilnic incercand macar pentru o secunda sa uite de problemele lui, uneori privindu-i pe cei din jurul meu (in tramvai, in masina sau pe strada) gandindu-ma la cei carora li se citeste tristetea in ochi, ma gandesc la mine si realizez ca sunt tare norocoasa, sunt sanatoasa, libera, iubita  si in curand voi avea casutza la care visez de 5 ani astea sunt tot cea am nevoie ca sa ma pot trezi in fiecare zi si sa dau ochii cu lumea de afara care este din ce in ce mai preocupata, ingrijorata, bolnava si care nu mai are timp sa se gandeasca la o clipa de bucurie . 

Cateodata ma opresc si privesc la cei din jur incercand sa aflu ce ascunde privirea lor, oare la ce se gandesc si incerc sa fac diferenta dintre cei de conditie ca a mea si cei amarati si vesnic nefericiti.

Nu spun ca eu sunt vesnic fericita pentru ca ar insemna sa mint, nu sunt fericita cand ies dimineata singura pe strada si in tramvai privesc tristetea si neputinta oamenilor, nu sunt fericita atunci cand sunt singura si nu am cu cine sa discut despre problemele, necazurile sau planurile pe care le fac, incerc sa ascund cea ce simt si sunt zile in care nu-mi doresc altceva decat sa stau ascusa intr-un coltishor shi sa plang / sa urlu asa cum urla un lup la luna incercand parca sa vorbeasca, sa prevesteasca ceva ce va urma…

Stau uneori si ma gandesc daca va exista vreodata o zi in care sa ies pe strada si sa vad oameni fericiti, nu cu fetele transfigurate de oboseala shi de tristetea gandului zilei urmatoare ….. 

Tu cel care citesti ce parere ai ? Te-ai gandit vreodata de ce cel pe langa treci in fiecare zi si / sau iti vinde un ziar, un bilet de tramvai, o paine sau orice altceva…este mereu trist si pierdut in ganduri ?

P.S.  Stiu ca tot cea ce am scris este foarte trist dar sper ca macar o parte din cei care vor citii aceste randuri se vor gandi ca nu numai dand o bucata de paine putem ajuta pe cineva pentru ca putem ajuta si ascultand-ul pe cel pe langa trecem nepasatori ………..